Ana

poems of light and growth

I

are there limits to
where the light can reach?

strokes of light,
feathery to the touch,
endearing to the eyes;
beams of light
nurturing even the strangest of places,
caressing even,
the roughest of edges.
visiting even,
the remotest of souls.
even if not directly,
but by proximity.

light touches something,
and everything around the touched,
knows.
so they are too,
touched by light, even if not,
directly.

light asks:
I might come around,
am I welcomed? should I leave?

a darkened corner might,
cry out in joy, or darken itself,
even more, as if to avoid,
such a welcomed, unwelcomed stranger.

for to be touched by light,
feels like both a blessing and a curse,
they say.
for to be touched by light,
means to be touched by love,
and to be touched by love,
means to expand.

to expand, means ones surface will
crack,
in all the right places.
darkness pours out,
like a wound that bleeds;
lightness pours in,
like a fire that purifies,
but burns the old to make
space for the new.

for some darkened edges,
hidden away from light,
featheriness feels heavy.
dappled light stains, paints, carves.

and even though,
time and time, these darkened edges,
turn their faces away,
dappled light returns,
again and again.

for to be light, is to be hope.
for to be warmth, is to
be lasting.
for to be close,
is to touch something.

II

9 mai 2026

Puicic mic și somnoric,
Trebuie azi să-l pup un pic
E drăguț și iubițel,
Ne e tare dor de el :))

III

10 mai 2026 (Tucano)

Puicic mic și crăcănic
O să mă las jos un pic

IV

Vraja

Ești vraja care,
vraja care atinge și topește,
care privește și înalță,
vraja despre care citești în basme,
despre care ți se povestește,
în serile dogoritoare de vară,
la porți de case,
în satul bunicilor,
de către bătrânii care aproape au prins-o,
capturat-o, înțeles-o, simțit-o;
aproape, dar niciodată în totalitate.

Vraja, care,
Ca o pasăre care se așează puțin
pe o creangă, în apropiere,
atât cât să o observi,
atât cât să te simți copleșit de recunoștință,
că a ales să se odihnească câteva clipe,
atât de aproape de tine,
transmițându-ți prin ciripitul ei sticlos,
clar, luminos,
că deși nu înțelege de regulă oamenii asupra cărora se odihnește,
te înțelege pe tine.
Te vede, îți cântă, și pleacă.

Vraja care poposește atât de scurt,
încât după plecarea ei,
te întrebi dacă prezența ei a fost într-adevăr o realitate,
sau o halucinație.
Glasul ei cristalin încă în ecou,
rămășițe ale prezenței ei, prin creanga care încă tremură,
accepti ambele variante;
și halucinația și realitatea ei.

Ești vraja care nu anesteziază sau încețoșează simțurile,
ești vraja care le trezește,
înțelepțește.
Asta nu au înțeles bătrânii,
despre tine, despre drumul tău,
atunci când te-au căutat.
Și fiindcă nu știau ce căutau,
Nu te-au recunoscut.

Tu cauți lumină, încerci să descifrezi,
te plimbi pribeagă de ani și ani de zile,
căutând crenguța care să înțeleagă, să susțină,
căutând copacul dătător de casă.
Oprește-te te rog, la ușa mea.

Built with v0