Daniel

zâmbesc prin masca primită de la maternitate.
admir florile monocrome, peisajul din curtea spitalului și drumul spre casă, chiar dacă totul e alb-negru

trăiesc o viață de basm.
sunt captiv într-un bal mascat interminabil,
orașul natal e închis ca o fortăreață -
nimeni nu intră, nimeni nu iese,
norii sunt ancorați zi și noapte deasupra noastră,
păsările ne ocolesc și parcă vântul însuși ne-a uitat adresa.

vulcanul interior stă să erupă.
în noaptea dogoritoare a verii
îmi iau rămas bun de la viața statică,
de la acest oraș mort în care fiecare mâine e ca și ieri.

hăituit de câini și moarte,
alerg în beznă;
escaladez zidurile groase și negre ca vidul universului și mă arunc în gol

simt... adierea vântului pe față. pentru prima oară.
căldura soarelui îmi încălzește obrajii prin crăpăturile măștii,
ciripitul păsărilor mă surprinde.

nu știam că florile au culoare

respir adanc.
inima bate constant, neintrerupta de trecerea vremii.
sunt captiv al unei clepsidre care,
neinfluentata de factori externi,
isi continua cursul raului format din nisipul pretios, vital.

un bob de nisip
atat de mic si totusi atat de valoros

suntem niste entitati care,
la venirea pe lume,
primim fiecare
un saculet cu un numar aleatoriu de boabe
iar la fiecare apus de soare
datoram o mica parte pentru clepsidra neiertatoare -
un bob.

incerc sa scap

ma arunc cu putere in sticla clepsidrei,
arunc cu pietre in ea,
o lovesc,
zgarii,
o ard,
doar ca sa ajung de fiecare data la imposibilul rezultat de a scapa

detin tot mai putine boabe.

obosit, imi adun toate fortele ramase
si ma arunc cu capul inainte
prin sticla neclintita si impasabila a inchisorii mele

sunt liber.
pentru o secunda,
simt cum iau avant spre cer
iar lanturile captivitatii mele dispar in neant

instantaneu,
ma trezesc din nou in clepsidra

ranit si speriat,
imi deschid saculetul
sa vad pe fundul lui
zambind,
ultimul bob.